Canisa de Runc

Orice iubitor si cunoscator al rasei de mioritic va descrie acesti caini ca puternici, frumosi, robusti, rezistenti si foarte curajosi. Asta vine de la faptul ca mioriticul este un caine de stana ce nu de putine ori trebuie sa alunge lupul si ursu de la oile stapanului, asa ca pe langa o forma fizica deosebita, trebuie sa dea dovada si de un temperament extraordinar.

Din pacate insa, urmarind evolutia rasei, observ cum in ultimii ani ea se indeparteaza tot mai mult de standard si de radacinile ei iar asta nu ar fi o problema daca directia ar fi spre mai bine. Cred sincer ca principalul atu al ciobanescului mioritic fata de alte rase mari este temperamentul sau echilibrat, fiind foarte putini caini capabili de paza, protectie reala a stapanului, blandete, joaca si toleranta cu strainii in acelasi timp.

In general de peste hotare primul lucru care imi vine inapoi de la clienti ce intra pentru prima oara in contact cu rasa noastra sunt laudele despre acest temperament, este lucrul care ridica mioriticul peste multe alte rase cu traditie, de ciobanesti si caini mari in general. Dublat de agilitate, putere si rezistenta, caracterul acestei rase o face ceva aparte.

Tocmai de asta tin sa trag un semnal de alarma, bazat pe lucrurile vazute in ultimul timp in concursuri, despre directia in care a pornit dezvoltarea mioriticului ca rasa. La una din ultimele expozitii canine la care am participat ma uitam la un moment dat la ringul de mioritic si la exemplarele care isi asteapta intrarea. Din 10 mioritici, 8 erau timorati, cu coada intre picioare si spatele curbat de frica, au trebuit tarati in ring si alintati ca sa poata face un tur si apoi tinuti pe pozitie ca sa nu se sperie de arbitru.

Pentru mine unul, modul in care am inteles sa construim, arbitram si promovam rasa in ultimul timp si-a aratat erorile cu varf si indesat exact in acel moment. Discutam cu un crescator italian de beagle venit sa cerceteze mioriticul si a ajuns sa imi povesteasca despre una din rasele lor traditionale de ciobanesti (maremmano) care a scazut mult ca numar de exemplare si interes tocmai pentru ca s-a ales o directie gresita in evolutia ei actuala. Daca noi vom continua pe acelasi drum, mioriticul isi va pierde exact calitatile care il fac deosebit si va deveni o rasa fara viitor, nu va face fata altor rase de tinuta si va sfarsi intr-un declin total pentru ca nimeni nu va mai cumpara acesti caini.

Suntem la inceput, nu avem traditie nici in arbitraj, nici in crestere, comparativ cu alte rase si tari europene dar totusi ceva trebuie regandit si foaia trebuie schimbata. Cu ceva timp in urma, un an sau doi, am ramas total suprins de o afirmatie facuta de un reprezentant al ACHR care foarte senin spunea ca din punctul lor de vedere nu conteaza neaparat corectitudinea unei exemplar ci modul cum il prezinta in showuri stapanul si disponibilitatea pentru deplasari. Incredibila afirmatia si seninatatea cu care era spusa, iar rezultatele se vad foarte bine la mioritic: sute de exemplare din parinti campioni care au defecte grave dupa standardul rasei. Insa despre anatomie, forma si cum ar trebui sa arate un mioritic o sa vorbim in articolele urmatoare, acum sa ne intoarcem la subiectul acestuia, temperamentul.

Tipic romaneste ne-am obisnuit sa ne furam singuri caciula iar noi, crescatorii, subiectivi fiind ne consideram liniile, la care am muncit atat, drept etaloane de evolutie in bine a mioriticului. Aici insa trebuie sa intervina arbitrii care nu mai au dreptul la acelasi subiectivism si sa indrepte crescatorii in directia buna.

Temperamentul mioriticului este bine acoperit in standard, unicul punct de referinta pe care ar trebui sa il aiba arbitrul, iar carentele de temperament in functie de gravitate sunt trecute la defecte grave sau eliminatorii.  Politica arbitrajului mioriticului a fost, atat cat pot sa imi dau eu seama ca crescator, dusa pe principiul ” sa avem cat mai multi crescatori si cat mai multe exemplare in concursuri”, un scop ce este de dorit si care poate impinge mult in sus rasa.

Insa pentru acest principiu a fost sacrificat, trecut sub covor chiar, standardul rasei – singura masura obiectiva in judecarea mioriticului. Ca si cu defectele de anatomie, temperamentul la mioritic se transmite genetic, iar incurajarea crescatorilor prin titluri oferite exemplarelor departe de calitatea unui mioritic reprezentativ au dus la situatia descrisa mai sus.

Cred ca suntem intr-un moment de cotitura unde ceva trebuie schimbat pana nu e prea tarziu. Am postat clipul de mai sus cu imaginea concursului respectiv si cu a inca unui clip vazut pe un forum dedicat mioriticilor in minte, vrand sa arat cum ar trebui sa se poarte si ce forma ar trebui sa arate un mioritic in aer liber. Ca temperament ambele exemplare, Rarau si Buzdugan, stau excelent, imaginile vorbind de la sine. Nu spun ca toti mioriticii ar trebui sa fie in stare sa treaca pe o punte suspendata si miscatoare sau prin apele unui torent de munte si eu am exemplare mai sfioase, rare, dar mai apare cate unul din cand in cand.

Constientizez insa care sunt radacinile rasei si cum ar trebui sa arate fizic si mental un astfel de caine si incerc constant sa selectionez atent exemplarele cu care imi duc mai departe linia. Si daca nu am pretentia la toti mioriticii sa aiba un temperament exemplar la cei cu titluri, ei fiind materialul pe care se construieste rasa, cred ca ar trebui sa fie absolut obligatoriu.

Deci din nou ne intoarcem la arbitraj si trebuie sa ne punem urmatoarea intrebare: facem ca pana acum si oferim titluri la toata lumea ( fiind destul de multe concursuri nimeni nu participa la toate, asa ca uneori concurenta e slaba sau nu e deloc si titlurile vin de la sine) incercand sa tinem toti crescatorii multimiti sau depunctam defectele de temperament si nu oferim titlu chiar daca exemplarul este singur in ring?

Daca e sa punem in perspectiva aceeasi intrebare ea se traduce in: sprijinim crescatorii si ingropam rasa? Este absolut evident ca pe baza titlurilor si rezultatelor in expozitii, canisele si liniile lor isi gasesc clienti, monteaza, duc rasa mai departe. Daca aceste titluri si rezultate sunt oferite pe deasupra standardului nu inseamna ca materialul genetic slab al respectivelor exemplare va influenta rasa pe mai departe?

Cu cativa ani in urma vedeai unu-doi mioritici timorati la o expozitie, acum vezi zece, peste cativa ani cati mioritici cu coada scoasa dintre picioare o sa mai fie? Pentru mine unul, raspunsul si masurile sunt clare:

- mioriticul trebuie tarat cu forta in ring in timp ce are coada lipita sub barbie? este fixat in pozitie de crescator si  nu sta relaxat ci rigid si inghetat de frica? se ascunde dupa picioarele stapanului cand arbitrul vine sa il vada? – exemplarul nu are voie sa ia titlu, nu are voie sa ia excelent – chestiune care e cuprinsa foarte clar in standard dar nu se respecta. Un mioritic adevarat nu trebuie sa fie nici agresiv fara provocare si sa stea sigur pe el si relaxat, avand incredere in stapan si lasand arbitrul sa il verifice fara nici un stres.

O sa pierdem crescatori, o sa pierdem prezenta in expozitii, va fi raspunsul general. Parerea mea este ca decat sa compromitem total rasa, sa avem expozitii cu mioritici care se ascund de pekinezi si daca scapa din lesa fug de pe ring pana in custile proprii, putem sa suportam un an doi de prezenta mai redusa in expozitii pana cand crescatorii pot sa isi aleaga din liniile proprii exemplarele cu temperament corect.

Nu ar trebui sa pierdem crescatori, un iubitor adevarat al rasei chiar daca se va supara pe moment va realiza totusi ca standardul e singurul lucru care mentine valoarea unei rase, iar daca faptul ca mioriticii ii sunt depunctati in ring pentru temperament atipic rasei si in loc sa fie atent la selectie si la constructie ar alege sa renunte, atunci acel crescator oricum nu ar fi adus un plus rasei.

Observ cu mare placere in ultimul timp o crestere a valorii arbitrajului, dar inca se mai intalnesc cazuri in care arbitrul se uita la exemplare de la doi metri, fara sa ii verifice structura osoasa, musculatura, forma, impartind calificative superficiale si fara nici o valoare, fapt ce duce la rezultate cel putin uimitoare in concursuri ( un exemplar iese cel mai bun la rasei si apoi, cu aceeasi concurenta, ia locul trei de la clasa lui…). Sper ca astfel de arbitraje sa fie in cat mai scurt timp doar o amintire neplacuta.  Ma bazez foarte mult pe arbitraj in mentinerea unei directii bune a rasei pentru ca , repet, noi suntem subiectivi si ne construim liniile la fel de subiectiv, insa daca in ring se impune un arbitraj dupa standard, constant si fara unduiri pe langa text, o sa trebuiasca sa ne conformam daca vrem sa avem in continuare mioritici cu titluri.

Pot sa dau din proprie experienta exemple de arbitraje prin care un crescator invata sa ceara mai mult de la el, sa aiba exemplare cat mai corecte si mai bune in expozitie. Alma este o femela de mioritic absolut perfecta din punctul de vedere al proportiilor,  foarte expresiva si cu o miscare de invidiat in ring,  zic eu reprezentativa. Intr-o expozitie, domnul Petru Munteanu mi-a pus ca Alma este un exemplar foarte reusit dar ca nu am toaletat-o dupa cum ar fi meritat si ma va penaliza pentru a-mi impune pe viitor sa am mai multa grija la prezentare. Atunci Alma a pierdut tilul dar in defavoarea unui exemplar care respecta standardul rasei, insa era mai bine prezentat. Pozitia arbitrului mi s-a parut extrem de corecta, facand doua lucruri in acelasi timp – confirmandu-mi valoarea exemplarului si impunandu-mi mie, ca crescator, sa imi ridic si eu nivelul de prezentare. Atentie insa titlul a fost oferit unui exemplar corect, daca Alma ar fi pierdut in fata unui exemplar cu un defect de anatomie si temperament, decizia nu mi s-ar fi parut in regula.

Chiar la Suceava, unde am mers cu Buzdugan si Rarau, cel din urma a pierdut titlul de BOB in fata lui Buzdugan pentru ca nu era in par, decizie care mi s-a parut din nou corecta. Ce vreau sa subliniez este ca un crescator care iubeste aceasta rasa nu se va supara niciodata pe un arbitraj clar, motivat si pe standard. In momentul cand doua exemplare rivale sunt tipice, in standard, corecte anatomic si din punct de vedere al temperamentului, arbitrul are dreptul sa fie subiectiv si sa dea titlul exemplarului care i se pare mai reusit. Accentuez insa “cand doua exemplare rivale sunt tipice, corecte, fara defecte“, numai si numai atunci. Indiferent de ce culoare, tip de toaletaj, temperament, crescator ii place mai mult unui arbitru, el nu are voie sa ii dea titluri daca prezinta defecte de standard si nu ma refer aici la chestiuni minore, ci la carente mari de temperament sau anatomie care au fost trecute cu vederea la linii intregi, ani de zile si acum se vede rezultatul.

Pozitia mea are in vedere arbitrajul mioriticului in general si evolutia rasei pe viitor si nu se refera la absolut nici un arbitru sau crescator in special, este doar un semnal de alarma tras sub starea de ingrijorare care mi-o dau numarul crescand de exemplare din linii titrate incorecte si total atipice. Singurul scop al acestui articol este de a evidentia caracterul adevarat al rasei si de a promova o rugaminte ca acesta sa fie luat in considerare in arbitraje si astfel pastrat ca un atu al rasei.